Manastirea Stanisoara ne-a aparut in cale ca locul pe care il astepti tot drumul. Este locul unde poti sa iti tragi sufletul dupa urcus, sa te motivezi pentru urmatorul reper al drumetiei si locul de unde admiri maretia naturii. Releul de pe varful Cozia iti apare ca o ultima reduta, dar pana acolo ai sa constati pe drum ca mai sunt multe redute si multe osteneli. Totusi, tragand aer in piept la Stanisoara si calmandu-te in linistea ce o inconjoara atunci cand nu sunt turisti, scopul de a ajunge sus pe Cozia pare mai realizabil, un impuls interior te face sa avansezi, ... din greu, dar totusi avansezi. Te gandesti ca oricum ai plecat la drum si nu trebuie sa abandonezi.
La Stanisoara te impresioneaza atat padurea din apropiere, cat si chiliile calugarilor. Ai impresia ca te-ai intors inapoi in timp, aspectul rural-montan iti incarca bateriile si te face sa uiti de viata agitata a orasului. Primavara la Stanisoara are un farmec aparte (la fel si toamna)! Pomii infloriti, animalele la pascut, natura verde si aerul cand rece, cand caldut, iti aduc aminte de vacantele la tara in preajma Sarbatorilor de Pasti, atunci cand acesta se sarbatoreste la sfarsitul lui aprilie, inceputul lui mai.
La plecare de la Stanisoara am gasit un priten calm, linistit si dotat cu 4X4. Bu-Bu chiar s-a impritenit cu el, dand senzatia ca ar vrea sa i se alature la pascut. La final s-a asigurat ca iesim din zona manastirii si apoi a disparut ca.... in ceata!
Stanisoara vazuta din padure, de la Coltii lui Damaschin:
Padurea si peisajele de belvedere:
O fotografie realizata HDR, pentru a evidentia cursul Raului Olt (centru-dreapta) si razele puternice de soare care patrundeau prin nori.
O floare intalnita pe traseu, dupa ce trecusem de un mic petic de zapada., singura care nu era ofilita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu