YDE13: aprilie 2013

Asa cum spuneam si la inceputul articolului, doream sa coboram pe traseele intersectate 10, 5, 17, 12 la Cabana Cheia, ori in cel mai rau caz pe traseul 10, in ambele situatii Varful Vanturarita 2 (Vanturarita Mica) era cel de al treilea varf vizat a fi atins. Din pacate, nu am gasit poteca marcata, iar spiritul de aventura nu a primat in fata instinctelor de supravietuire. Coborarea s-a facut pe acelas traseu, reperele ei fiind unele amuzante ca: apa bauta din putul aflat in spatele stanii intalnite pe urcare (put in care abundau broastele, motiv de a face pe unul din noi sa renunte sa bea, chiar daca canicula isi spunea cuvantul), sporirea vitezei de coborare dupa o pauza luata in padure (un sunet scos de un animal neidentificat nici pana in prezent si motiv de contradictie intre noi – urs, ras sau frecarea intre doi copaci miscati de vant), calcarea absolut intamplatoare pe capul unui sarpe in urma alunecarii piciorului subsemnatului pe o piatra (in momentul in care am dorit sa-l fotografiez, colegii de drumetie mi-au spus sa maresc pasul “sa nu vina si ma-sa dupa el”), ocolirea traseului pe o varianta ne-a dus direct in mijlocul unor maracini si pamant reavan (motiv pentru care am fost luat la rost ca nu-mi merge GPS-ul natural).

Am ajuns in drumul forestier care face legatura intre Schiturile Patrunsa si Pahomie, ultimul fiind locul unde am lasat “mijloacele mecanizate” sa ne astepte. Desi linistea si lipsa vreunui locuitor al Schitului Pahomie mi-ar fi putut da ocazia sa fotografiez interiorul acestuia, am ales sa nu fac decat fotografii la exteriorul locatiei. Poate daca as fi avut un interlocutor din sfantul lacas de cult, as fi obtinut permisiunea sa imortalizez ceva cadre ale picturilor interioare.

In incheiere as vrea sa va amintesc cateva sfaturi dintr-o postare anterioara http://yde13.blogspot.ro/2012/09/cozia-partea-i-urcusul-pana-la.html la care as adauga urmatoarele: odihniti-va inainte de a urca, tot timpul drumetiei optimismul sa fie la el acasa si pregatiti-va din timp atat logistic, cat si fizic.

Tuturor celor care doresc sa faca un astfel de traseu le doresc “Drum bun!” si poteci linistite.

Varful Buila pare ceva mai accesibil din Saua Stevioara, cu o panta un pic mai lina si fara prea multe stanci. In partea de sud a Varfului Buila se vad niste incretiri ale muntelui, asemeni unui curs de rau. Ceva mai la vest de acestea se gasesc izvoarele din care isi adapa ciobanii oile, de altfel, singura sursa apa de pe munte vara si toamna. Ajuns sus, pupilele se dilata si contracta incercand sa gaseasca reperele geografice dupa care te ghidezi in spatiu, mintea si imaginatia conlucreaza incercand sa surprinda cele mai frumoase cadre, iar inima prin bataile ei ritmice face tandem cu respiratia greoaie si ameteala. Te intrebi daca ai ajuns acolo sus sau este doar vis.

Trebuie sa spun ca de multe ori, plecand pentru prima data pe un traseu necunoscut tie, tinzi sa-ti imaginezi cum ar fi acolo sus. In functie de efortul depus si de alti factori poti sa ai fie uimire de bucurie fata de peisajele frumoase care sunt cu totul altele fata de cele imaginate, fie dezamagire, asteptandu-te sa gasesti cadre naturale bogate in detalii si sa dai de “tablouri” complet plate, fara nimic care sa aduca acea scanteie de fericire si desfatare.

Coborarea de pe Varful Buila este destul de usoara, parca un avant luat inainte de urcarea pe Varful Vanturarita, unde Saua Stevioara este rampa de lansare pe urcusul presarat de pante mai dure si mai plina de bolovani si pietris. Iarba iti da senzatia ca se smulge sub greutatea pasilor tai, organismul incepe iar sa duduie ca o locomotiva, doar euforia ca o sa ajungi iar la inaltime iti alunga starile de negativism si oboseala.

Pe urcare oprim langa Varful Vioreanu (1866 de metri), pentru a ne trage un pic sufletul, dar si pentru a fotografia florile aparute in cale si noile cadraturi de peisaje. Partea vizuala este completata de mirosul inconfundabil de cimbru salbatic, miros care te ameteste si iti ramane adanc intiparit in memorie.

Spre nord, la poalele muntelui se zareste Valea Frumoasa, in mijlocul careia troneaza o bucata de calcar alb, desprinsa din munte. De sus se vede alunecarea pietrei, in decursul timpului, pe terenul poianei. Nu pot sa-mi imaginez cat de frumos s-ar vedea de jos, muntele.

Cota 1885 de metri. Cota finala. Izbavirea. Locul unde toate lucrurile capata dimensiune, adancime, forma. Orizontul devine nemarginit, iar conditia umana devine umila in fata maretiei naturii. Linistea se lasa inclusiv in sufletele noastre. Doar sunetul aparatelor foto si respiratia mai au loc, o buna bucata de timp. Apoi incepem glumele, pentru a ne elibera de oboseala, pentru a ne motiva miscarile ulterioare. Si aici, ca si pe Buila, cautam repere ale locurilor de unde am venit si ale celor pe care le vom strabate in viitor. Se vad mai departe sau mai aproape urmatoarele: orasele Rm.Valcea si Horezu, releul de la Ranca, vaile raurilor mentionate anterior, muntii Coziei, Lotrului si Capatanii, platforma industriala Rm.Valcea-Govora, precum si panglica raului OLT.

Incretiri (rifturi) in partea de sud a Varfului Buila (mai jos de ele pornesc izvoare de apa), iar in fundal se vad Comunele Barbatesti, Costesti, Tomsani si Orasul Horezu: