La cateva luni, dupa ce am urcat pe Varful Cozia, o parte din gasca s-a hotarat sa urce si pe Varful Buila si Varful Vanturarita. Planurile erau mari, dar socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de pe drum. Ne doream sa urcam pe traseul nr.9, de la Schitul Iezer sa mergem prin padure cam jumatate de drum, ca apoi sa facem dreapta spre masiv, pentru ascensiunea pana la Pasul Stevioara. De aici urma sa urcam spre Varful Buila (1849 de metri), urma coborarea in acelasi Pas Stevioara si ascensiunea spre Varful Vanturarita (1855 de metri), mai precis o parte din traseul 11.
Coborarea urma sa se faca ori pe traseele intersectate 10, 5, 17, 12 la Cabana Cheia, ori in cel mai rau caz pe traseul 10, in ambele situatii Varful Vanturarita 2 (Vanturarita Mica) era cel de al treilea varf vizat a fi atins. Din pacate, dupa ascensiunea pe Varful Vanturarita, nu am gasit marcajele traseului, iar privelistea ce se intindea in fata, nu lasa vreo urma de poteca a fi urmata. Frustrarea a fost mare, iar experientele altor prieteni pe traseul vizat, ne-au lasat masca, intrucat nu am inteles nici pana astazi care era calea de urmat.
Dupa ceva mai multe cercetari, oameni cu experienta ne-au spus ca traseele intersectate 10, 5, 17, 12 prezinta o portiune dificila in zona trecerii Vanturarita Mare – Vanturarita Mica, zona care este expusa eroziunii, alunecarii si suruparii de stanci. Traseul nu este vizibil si din cauza jnepenilor crescuti in zona, fiind recomandat profesionistilor.
Urcarea dinspre Schitul Pahomie spre Saua Stevioara, se face de-a lungul padurii desfasurate pe Muchia Frumoasa. Dupa urmarirea marcajelor (mare atentie!) vreme de 45 de minute de urcat, am facut in dreapta unde am dat de albia unui parau secat. Desi plecati la ora 5:30 din Ramnicu Valcea, in zona paraului ne-a prins ora 9:30, caldura facandu-si simtita prezenta, pe langa incalzirea trupurilor noastre de la efortul depus. Am inceput sa scoatem lichidele din dotare, deoarece, in cazul meu cel putin, am inceput sa transpir prin toti porii, asemeni unui sistem termic cu pierderi mari de abur si apa. Cursul paraului si padurea deasa nu sunt intotdeauna repere pentru a te proteja de caldura, mergeam practic printr-un iad verde, unde nu adia nici cea mai mica pala de vant. Era o incremenire a locului, singurele miscari si sunete erau scoase de noi si de muste.
Pentru cei care nu cunosc traseul, in portiunea data, trebuie sa aiba grija de unde obtin informatiile cu traseul de urmat, intrucat marcajul dispare dintr-o data, iar sfatul de a face spre dreapta te poate face sa urmezi o poteca ce apare mai devreme pe traseu, poteca marcata pe pamant cu urmele vitelor. Asadar: Atentie!
Dupa traversarea in amonte a albiei, vreme de 20 de minute, traseul trece pe partea stanga, ca mai apoi sa se indrepte spre dreapta unde sunt vizibile niste stanci. De la aceste stanci, traseul urmeaza o padure in care se intoarce pe urcare la 180 de grade. La capatul padurii apare o poienita in mijlocul careia se gaseste o stana, cu activitate intensa dupa latratul cainilor care i-am gasit acolo (un motiv in plus de a pleca mai multi, de a fi un grup unit si de a avea un toiag in mana, fie el si incropit la fata locului). De aici dispar marcajele rosii si incep cele albastre. Se ocoleste stana, in spatele careia veti gasi un put in care se colecteaza apa, si se continua traseul traversand o zona abrupta de padure, urmata de valea de scurgere a zapezii si a ghetarilor alpini. Marcajul albastru se bifurca la poalele muntelui, o parte mergand sinuos pe valea mai sus amintita, cealalta parte mergand pe creasta din stanga vaii. Ambele poteci imping la maxim efortul depus, iar aerul rarefiat care isi face din plin prezenta (sau mai bine zis lipsa de aer), iti intensifica bubuiturile din urechi si palpitatiile din piept. Vorbesti (daca poti), mai mult ca sa te imbarbatezi, desi orice sunet articulat cat de cat, mai stoarce cate o farama de energie.
La 1500 de metri altitudine, privelistea lucrurilor care le-ai lasat in urma se deschide din ce in ce mai mult. Incepi sa ai un tremur diferit fata de al cel epuizarii, un tremur cauzat de emotia care te cuprinde. Incerci sa cuprinzi din ce in ce mai mult cu privirea, sa nu scapi niciun detaliu, sa lasi deoparte ceea ce ti-ai inchipuit si sa te desfeti cu ceea ce primesti. Daca la nord mai ai aproape 350 de metri de urcat (ca altitudine si nu ca lungime traseu) pana la Saua Stevioara, la sud se oglindeste in departare Oltul spre care se indreapta ca niste fuioare desfacute vaile Olanestului, Cheii, Bistritei, Luncavatului (de la est la vest). In est se zareste Muntele Cozia si o parte a Muntilor Lotrului, iar in vest se vede Depresiunea Horezu-Romani.
Varful Vanturarita II
Vedere spre vest, cu orasul Horezu in departare:
Ultimul abrupt dificil:
Vedere spre est cu Muntii Cozia in fundal:
